Aproape orice mineral se poate trata sau imita.
Procedeele de imitare a mineralelor au atins cote de performanţă foarte înalte (în laborator se poate obţine o piatră cu compoziţie chimică identică cu cea a originalului). Uneori chiar şi specialiştilor le este dificil să determine dacă o piatră preţioasă este veritabilă sau sintetică.
.Stabilirea veridicităţii necesită cunoştinţe de specialitate şi instrumente specifice.
Noi, cumpărătorii de rând, putem fi foarte uşor păcăliţi sau dezinformaţi de vânzători, mai ales când criteriile după care ne ghidăm sunt cele estetice (culoarea şi frumuseţea pietrei). Ni se poate prezenta o piatră de sinteză ca fiind naturală – cazul cel mai de nedorit – sau putem achiziţiona o piatră naturală de mai mică valoare ca find alta, valoroasă, numai datorită faptului că ele seamănă perfect. De data asta nu avem în mână un fals, ceea ce este îmbucurător, dar am plătit scump ceva ce de fapt este mai ieftin.
Faţă de pietrele sintetice sau din sticlă, pietrele naturale au, dacă sunt privite în lumină, bule de gaz sau lichid, fisuri, incluziuni străine. Pietrele sintetice sunt întotdeauna clare, perfect transparente, fără impurităţi.
Preţul ar trebui să fie primul indiciu – imitaţiile ar trebui să fie mai ieftine.
Greutatea – cele din materiale plastice sunt uşoare. Cele de sticlă sunt la fel de grele ca pietrele naturale. În acest caz, temperatura lor poate să ne ajute: sticla are temperatura mediului ambiant sau se încălzeşte uşor în palmă, pe când pietrele naturale se încălzesc mai greu.
Uniformitatea – într-un un şirag, mărgelele sintetice sunt mai uniforme, pe când cele din semipreţioase naturale sunt arareori perfect identice.
Există pietre de sinteză care sunt, totuşi, declarate geme. Două dintre cele mai cunoscute sunt  Piatra soarelui şi piatra lunii care, în varianta lor naturală, sunt varietăţi de feldspat. Imitarea lor se face cu sticlă.

• Piatra soarelui (goldstone) albastră, maro sau verde (în funcţie de culoarea sticlei folosite) este o piatră sintetică, obţinută în laborator, prin tratarea fizică şi chimică a sticlei, cu o flacără săracă în oxigen, în care se adaugă minuscule particule de cupru. După răcire, cuprul din componenţă, distribuit uniform, reflectă lumina prin sticla transparentă care-l înconjoară. Tocmai aceste puncte aurii sunt cele care deosebesc piatra de sinteză de varianta naturală.

• Piatra lunii sau Opalit (sau cuarţ piatra lunii, cuarţ opalizat, opal de mare)- toate aceste titulaturi sunt denumiri comerciale folosite fie pentru a defini o sticlă sintetică, opalescentă, folosită în industria de bijuterii, fie pentru a defini diferite varietăţi de opal comun, colorat şi impur, astfel că trebuie evitată orice confuzie. Are o rezistenţă mai scăzută la zgârieturi şi este casantă, dar din punct de vedere al finisajului şi prezentării este ca orice altă piatră naturală. În funcţie de unghiul din care este privită, are o strălucire internă puternică, aparent transparentă, alb-lăptoasă, roz sau bleu când este opusă majorităţii culorilor, dar cu o tentă gălbuie în faţa unui fundal alb. Centrul ei este semi-opac şi poate avea mici incluziuni. Pe lângă pasta de sticlă, piatra lunii se mai imită şi cu spinel sintetic şi cu cristal de stâncă tratat termic.

 
Enumerăm şi câteva dintre cele mai imitate pietre semipreţioase:

Opalul

Dubletele şi tripletele de opal sunt opaluri compozite sintetice. Într-un dublet, partea superioară a pietrei este din opal preţios, iar baza este din opal comun potch. Un triplet are trei straturi: o bază de opal comun, un strat mijlociu de opal preţios şi o parte superioară bombată de cristal de stâncă, pentru protecţie. Aceste pietre sunt uşor de depistat dacă le priviţi cu lupa din lateral.

Imitaţiile de opal Gibson au fost produse în laborator, în 1973. Aveau o irizaţie bună, dar modelul şi distribuţia culorii trădau faptul că erau imitaţii.
În Statele Unite, John Slocum a creat opaluri din sticlă dură. Acestea nu aveau textura opalului veritabil şi, privite cu lupa, păreau încreţite.
Mărgelele şi pietrele de opal sintetic din latex polistiren se găsesc peste tot. Au o scânteiere albăstruie lăptoasă care poate fi depistată uşor.
 

Chihlimbarul

– înlocuit cu diverse răşini recente, produse de diferite plante exotice: copal, kauri, damar. El mai este imitat şi cu anumite mase plastice: celuloid, galalit, polistiren, rasini vinilice etc. Ambroidul, alt substitut pentru chihlimbar, este o ambră compozită, obţinută prin încălzirea la o temperatură mare a unor bucăţi mici de ambră veritabilă şi presarea acestora. Este adesea vopsit şi este mai rezistent decât ambra naturală.
 

Depistarea falsurilor se face prin folosirea unui ac incins. Ambra naturală scoate un fum cu miros care seamănă cu cel al tămâii, în timp ce plasticul se topeşte şi acul lasa pe el o urmă neagră. Este puţin probabil ca la un târg de minerale să avem un ac la îndemână sau să ni se permită acest tip de test şi atunci mai putem proba autenticitatea chihlimbarului prin frecarea cu o bucata de postav: chihlimbarul raspandeste un miros placut de rasina, pe cand materialele plastice nu. Dar, dacă cumpărăm de pe internet, nu mai poate fi vorba de aceste metode de autentificare, iată cât de important este ca vanzătorul să indice exact detalii reale despre produs.

Coralul

Am tratat pe larg imitarea coraluluiaici. Pe scurt spunem doar că el poate fi imitat cu porţelan, os vopsit, sticlă, plastic şi diferite materiale sintetice. Coralul sintetic obţinut prin aceste procedee poate fi sculptat, taiat şi şlefuit la fel ca varianta naturală şi poate fi vopsit ca să imite. Culoarea lui este uniformă, adesea are o nuanţă roşie-portocalie, care arată nenatural.

Perlele

Pe lângă tratamentele de iradiere sau vopsire care se aplică perlelor naturale sau de cultură, după ele se fac extraordinar de multe imitaţii. Perlele Tekla sunt sfere mici de sticlă sau glazură pentru porţelan, acoperite cu o soluţie de solzi de peşte. Perlele Antilla, perlele Takara şi perlele Dugong sunt perle false, executate din sideful unor melci, scoici şi respectiv smalţul dinţilor de vacă-de-mare (dugong). Adesea sunt comercializate drept perle naturale şi perlele-blister de cultură din Australia (se introduce sub mantaua scoicii o bucăţică de argilă sau balsam de Canada; scoica secretă un înveliş subţire de sidef în formă hemisferică. După culegerea perlelor, miezul străin este scos şi este înlocuit cu o perlă hemisferică mai mică). Tot pentru falsificarea perlelor se utilizează şi operculumul (numit şi ”ochi de pisică chinezesc”), un produs de culoarea porţelanului, obţinut din capacul unui melc din insulele dintre Australia şi Asia.
Uneori perlele de cultură sunt comercializate drept perle naturale.
 
Cu ajutorul cuarţului se pot imita foarte multe pietre:
Rubinul poate fi imitat prin fierberea cuarţului în ulei colorat în roşu. Depistarea falsului se poate face prin frecarea pietrei cu acetonă sau alcool, când o parte din colorantul roşu se duce.
Smaraldul se imită prin cristale de cuarţ scufundate în vopsea pentru materiale plastice, de culoare verde. Falsul poate fi depistat prin zgârierea pietrei cu un obiect de metal ascuţit, astfel vopseaua va fi îndepărtată.
Citrinul fals se obţine prin coacerea ametistului sau cuarţului fumuriu.
Acvamarinul se imită prin folosirea unui spinel sintetic fabricat prin fuzuine la flacără.
 
Surse: Mircea-Dragomir Andrei, Heinz Karl – Pietre preţioase fine ornamentale, perle
Judith Crowe – Ghidul pietrelor preţioase
Corina Ionescu – Pietre preţioase, semipreţioase şi decorative. Dicţionar enciclopedic ilustrat