Turmalina (sau turmalinul) este un borosilicat bazic de calciu, sodiu, magneziu, aluminiu, foarte divers colorat – se cunosc mai mult de 50 de nuanţe diferite – sau chiar multicolor. Conform unei surse, denumirea îi provinde din limba ceyloneză: turamali = piatră care atrage cenuşa, pentru că, prin încălzire, această piatră se electrizează şi atrage praful fin de cenuşă. Conform altei surse, turamali = culori amestecate.

Piatra a ajuns în Europa Occidentală prin intermediul olandezilor, care, în 1703, au început să o importe din Sri Lanka. Este o gemă privilegiată pentru că, într-o lume în care moda se schimbă foarte repede, ea poate fi adaptată oricăror tendinţe de culoare sau model, ceea ce face ca ea să fie gema timpurilor moderne. Adaptabilitatea şi marele ei farmec constau în colorit: poate avea culori pastelate sau, dimpotrivă, aprinse; poate fi bi-, tri- sau multicoloră. Acest fapt face ca turmalinele să fie iubite atat de designeri, care le folosesc separat sau combinate cromatic, cat şi de public, care adoră să le poarte.

Structura cristalină a varietăţilor de turmalin este aceeaşi, dar diferenţele de culoare sunt date de impurităţile pe care le conţin. Sunt pietre dicroice în diverse grade (îşi schimbă culoarea sau nuanţa în funcţie de unghiul din care sunt privite). Incluziunile obişnuite sunt crăpăturile paralele între ele şi perpendiculare pe lungimea cristalului. Există şi incluziuni aciculare. Sistemul lor de cristalizare este trigonal. Cristalele arată ca nişte baghete hexagonale. Cristalele monocolore sunt destul de rare, majoritatea au mai multe culori sau nuanţe. Sursele de turmalină sunt în Africa, Brazilia, Myanmar, Pakistan, Rusia şi Statele Unite.
Duritatea pe Scala lui Mohs: 7-7,5

Varietăţile care nu conţin fier sunt colorate în verde, roz sau roşu. Cele care conţin fier sunt colorate în albastru închis (indigolit), verde închis-brun închis, negru (schörlit), violet (siberit). Prezenţa magneziului conferă culoarea brună, şi galbenă (dravit), a cromului verde închis (verdelit), a litiului roz (elbait). Turmalina de culoare roşie se numeşte tubelit, iar cea roşu închis este rubellit.
Turmalina cap-de maur este o varietate foarte interesanta, la care terminaţiile cristalelor de turmalină au altă culoare (mijloc verde şi terminaţii roşii sau negre, sau mijloc roşu cu capete verzi sau negre). Provine din insula Elba.
Turmalina pepene verde are miezul roz şi învelişul verde, bine conturat (dacă este privită printr-o secţiune transversală arată ca un pepene verde).
Varietăţile cele mai cunoscute de turmalină sunt:
Indigolitul este turmalina albastră, de la albastru-safir, la verde-albastru deschis şi turcoaz. Foarte multe cristale de turmalină au o culoare închisă, care nu este apreciată de cumpărători, de aceea suntadesea tratate, pentru a li se deschide culoarea.
Rubellitul este una dintre cele mai apreciate şi valoroase varietăţi. Culoaea lui este de la roz intens, până la roşu, cu o nuanţă violetă, până la albastră şi fără tonuri tulburi de galben sau maro. Datorită folosirii lui de casele importante de bijuterii, popularitatea şi valoarea rubelitului au crescut enorm în ultimii ani. Depozite de rubelit de bună calitate se găsesc în Tanzania şi Nigeria. Rubelitul de calitate inferioară este adesea tratat termic, pentru intensificarea culorii.
Turmalina de Paraiba
În anii ’80, în statul brazilian Paraiba a început să se extragă un tip de turmalină care nu semăna cu nici unul dintre cele cunoscute. A fost cel mai important depozit de turmalină descoperit în secolul al XX-lea. Aceste pietre au nuanţe de verde intens, vibrant, de albastru turcoaz şi liliachiu şi au fost numite turmaline neon sau fluorescente. Au avut un foarte mare succes la public, astfel că preţul lor a crescut vertiginos, mult peste cel al celorlalte varietăţi. Au existat speculaţii că unele dintre aceste turmaline şi-ar datora culoarea intensă unui tratament termic special, dar acest lucru nu s-a confirmat niciodată. Cererea de turmaline de Paraiba a fost enormă şi acum, datorită secătuirii depozitului original, mai există pe piaţă doar o cantitate mică (şi în continuă scădere) de asemenea pietre, aşadar, preţul lor rămâne ridicat.
Verdelitul comun are culoarea verde închis, bătând în gri sau verde gălbui, nuanţe care nu sunt cele mai frumoase. Pietrele de culoare verde-smarald, verde deschis ca frunzele şi verde-crom sunt cele mai apreciate şi mai greu de găsit, deci cele mai valoroase şi mai scumpe.
Dravitul este, în mod normal, maro-galben, până la maro-portocaliu. Elementul chimic care îl colorează este magneziul şi se găseşte adesea împreună cu turmalina galbenă în prundişuri. Are un dicroism pronunţat, prezentând două culori diferite, când este privit din unghiuri diferite. Este uneori tratat termic, pentru a dobândi o culoare mai deschisă.
Schörlitul (sau turmalina neagră) este arareori folosit ca piatră preţioasă, cu excepţia mărgelelor. Se găseşte din abundenţă, cristalele fiind mai lungi de un metru. A fost folosit pe scară largă în Anglia victoriană, pentru confecţionarea bijuteriilor de doliu, fiind mult mai dur şi rezistent decât jaisul.
Turmalinele bicolore şi tricolore – cea mai cunoscută este varietatea „pepene verde” – au combinaţii de culori numeroase. Unele cristale se remarcă printr-un contrast foarte clar între culori, în timp ce altele prezintă doar nuanţe diferite, care creează un efect mai subtil. Şlefuitorii preferă anumite tăieturi, pentru a pune cât mai bine în evidenţă conbinaţiile de culori. Cu cât contrastul între culori este mai bun şi cu cât piatra este mai limpede, cu atât preţul ei este mai ridicat. Aceste geme sunt foarte apreciate de cumpărători, penru că fiecare este unică.